Concertul începe cu o melodie tare,
Cu note-ndrăznețe și-o încredere, care
Trezește plăcerea și dragostea din suflet;
A-nceput concertul, cu lumină și cu sunet.

Dar cine e solistul pe scenă-n față?
Cine cântă noaptea, de-acum până dimineață?
Un simplu om, un trup și un suflet,
Interpretul are-o inimă și-un cuget.

Muzica pe scenă încontinuu crește;
În concertul din natură, noaptea se răcește;
Corzile de-argint peste lac fac să apară
Scântei de foc, din flajolete de chitară.

El cântă-un vals de dragoste, dar superficial,
Imediat apoi un capriciu muzical...
Luna pălește, încearcă să se țină;
În cer se-aude-acum o tristă cavatină...

Cum? Concertul brusc se oprește...
Este pauză, iar vântul se-ntețește.
Norii-aduc o ploaie ce din inimă stinge
Durerea, amărăciunea și tot ce mai atinge.

Dar solistul se-ntoarce după-așteptare
Și cântă-acum cu-o mai mare dedicare.
Notele curg pe gâtul chitarei de cedru;
Credința și ambiția l-au făcut pe el celebru.

Spre final muzica vestește zorii zilei,
Un semn clar de schimbare-a climei...
Acum e ultima parte, punctul culminant,
Și o stea se naște pe cerul cel înalt!

Publicul, cu extaz, în cor strigă: „Bis!”,
Aplauze, strigăte-n văzduh; parcă e un vis...
Solistul se-așează și cântă bucuria,
Și toți așteaptă soarele să-și arate revenirea.