Ce ușor spun oamenii cuvinte grele,
Cuvinte cu spini,
Și n-au habar cum rănesc un suflet,
Precum un colț,
Dar plin cu venin.
De ce renunță la dragostea împăciuitoare,
Cea care este cea mai nobilă valoare?
Ei unul pe altul se acuză
Și fără încetare,
Mila și dreptatea o refuză.
Lumea încă zace amorțită în durere,
Blestemată
Și lipsită de putere;
Nimeni nu a avut o viață
Fără griji și fără chin,
Cu toții au avut un spin,
Și nimeni
Nu i-a vindecat deplin.

Suntem muritori cu trupuri deșarte,
Suntem fără slavă,
Înconjurați de ceață,
Și cu inimi grele, amărâte,
De gheață.
Suntem, da, tu și eu,
Condamnați pe viață
Să simțim durerea-n piept
Cu lacrimi ce ne curg pe față;
Să simțim durerea-n suflet,
Adânc,
În lumea interioară;
Poate-a fost frumos odinioară...
Ce-aș vrea și eu durerea
Să dispară...
Noi suntem cu susul în jos,
Pătați într-o lume pătată,
Singuri într-un univers pustiu,
Dar eu nu așa vreau să fiu...
Avem nevoie unul de altul,
Avem nevoie de ajutor;
Doar împreună putem face saltul
Peste durere,
Către Salvator.