Mai ții tu minte ziua aceea în care...
Da, acea zi când am mers pe drum
Tu și eu, împreună la plimbare?
Mai știi acel gingaș și cuminte câine,
Ce ne-a urmat loial
Fără să-l momim cu pâine?

A fost atunci o seară splendidă...
O seară de toamnă,
Cu-o tăcere adâncă ce nu înceta să toarnă
Gânduri și sentimete și
Dorințe și emoții...

Era un apus de soare dulce ca mierea,
Un bulgăre roșu-aprins ce-și arăta puterea;
El privea spre pădurea tainică de aramă,
De pe dealul nostru, știi, locul nostru de cu seamă.

Noi am venit până aici ca să privim spre oraș,
S-ascultăm larma poporului ca dintr-un sfânt locaș;
Luminile devreme-aprinse licăreau încet în zare,
Iar noi meditam tăcuți la priveliștea în splendoare.

Da, am venit pe deal ca să privim tăcuți la cer,
Să ne uităm la norii gri și îngreunați,
Ce ne fac în inimă triști și apăsați.
Dar ne-avem unul pe altul, mai știi?
Te rog, nu mă uita și de mine nu te sfii!

Atunci, în acel loc, îți spun o taină...
Nu-ți promit nici avere, bani sau faimă,
Cuminte-ți țin mâna și în ochi te privesc,
Puțin mă apropii și încet îți șoptesc...

Mă trezesc singur în vârf de deal lângă pădure,
Dintr-o scurtă reverie de dorințe mari și pure;
N-ai fost tu aici de la bun început,
Ci doar eu singur, un om trist, pierdut.