Vedeam în ceață patru pereți de fier.
În temniță era frig și am început să sper,
Căci ieșirea era larg deschisă
Iar garda cu privirea închisă.

Am început îndată să alerg
Tot mai repede, neștiind unde merg;
Era beznă în jur, căci era noapte
Și în mintea mea auzeam doar șoapte.

„Nu ești de preț, ești fără-nsemnătate,
N-ai nicio șansă, viitor sau demnitate.”
De la gânduri negre am început să mă înec,
Căci totul era doar o schemă de eșec.

Fugeam tot mai departe, dar tot mai aproape
De gândurile mele cele mioape;
Iar speranțele îmi erau cu totul pătate
De gânduri distorsionate, repetate.

Brusc m-am oprit și am capitulat,
În negura de-afară, îngenuncheat.
Am fost prins de-a-ntunericului gloată,
Și legat cu cătușe imense de piatră.

Tristețea mea era ca ploaia întunecoasă,
Iar speranța - goală; nu știam ce mă apasă...
Trezit din vis, cu durere încă mare,
Am înțeles ce era a gândurilor închisoare.